Italiani crescenu à pudè spaghetti, fettuccine è altre pasta larga stanca à u tinghje di i forchetta cù i flicksi ripetuti di u poveru è i dete, è ancu s'ellu ùn hè micca Italianu, aghju passatu pocu tempu in Italia quandu eru bastatu chì ciò ch'ellu face sempre hè sempre naturali per mè.
Per via di questu, spaghetti ghjorni à a me primaria di scola fora di Filadelfia eranu sempri una fonte di maravigghia.
E ci era quì tutti l'omi manghjàvanu i spaghetti: A maiò parte di i capretti faciuleu a pasta cù i so braccialetti, l'hà risuscitatu à e so bocca, è l'imbuttò, è parechji si finiscinu quellu chì era in casa. Altri, in particulari i zitelli, invece di taglià u spaghetti cu cutedda è schizzi in parechji pezzi di muzzucu, è mentri u rizultatu era assai piace, pareva una bona parte di travagliu.
Aghju manghjatu u spaghetti com'è sempre aghju avutu, è ancu qualchi parte di i me cumpagni di scrittoghju sanu chì avemu mangianu di manera diversa, nimu ci imitava.
U locu standard di u paese italià hà duie pate, un chianu chjamatu pianinu piatto, chì hè destinatu per u sicondu cursu ( secondo ), è un catellu pocu chjamatu pienu fondu, chì ghjè per u primu , o primu cursu, chì hè generale una sopa o un pane pasticceria.
Mentre chì unu pudia crede chì u pianu fundu una necessità assoluta di sopopè è una scelta altri, hè cum'è impurtante per a pasta, spezia fugliale longu, cum'è spaghetti, linguine o tagliatelle, perchè prupone una superficie curvatu in contru à quella di presse a tine di a furchetta quandu un ghjiru à e catene nantu à elli.
Partenza per spargugliatu, arcuni - pocu assai - filari contra u latu di a tazza